Poate unul dintre cei pe care-i apreciez cei mai mult, Renato Zero reușește de fiecare dată, prin fiecare album, fiecare melodie, cuvânt sau privire, să transmită sentimente extraordinare. Că e vorba de iubire, prietenie, probleme sociale, fie suferință, este un artist desăvârșit.
Dincolo de muzica lui extraordinară, Renato Zero are și o poveste impresionată în ceea ce privește parcursul pe care a trebuit să-l străbată pentru a ajunge aici, un artist italian foarte iubit și apreciat. Nu a fugit nici de înjurii, nici de critici, ba chiar mai mult, le-a transformat în elemente vizibile din viața sa dovedind că erau doar elemente de răutate ale oamenilor, transformând răutatea unora în cântece cu învățăminte sociale și morale.
Numele său real nu este ZERO, ci vine de la faptul că la începutul carierei sale, dat fiind faptul că făcea show-uri travestit, lumea striga „ești un zero”, doar pentru că preconcepțiile oamenilor erau puternice, poate mai pronunțate decât sunt azi în România, însă muzica sa era valoroasă. Renato nu s-a oprit, ci a demonstrat tuturor că este o valoare, însă păstrându-și elementul ce i-a marcat viața „ZERO”.
Sunt multe de scris despre această comoară artistică a Italiei, atât ca biografie, cât și din punct de vedere psihologic și social în ceea ce-i privește pe oameni.
A fost și unul dintre cei mai buni prieteni de-ai lui Lucian Pavarotti, cântând alături de acesta de multe ori la concertele de caritate.
Renato Zero - Nei giardini che nessuno sa (live Roma)
Renato Zero - Nei giardini che nessuno sa
(traducere)
Simte acea piele dură
Frigul enorm din suflet
Chiar și o lacrima obosește să curgă
Prea multe așteptări acunse într-un colț
Bucurii ce nu-ți aparțin
Timpul acesta de neoprit joacă împotriva ta
Uite cum se termină mai apoi
Noi, încuiați dincolo de o fereastră
Spectatori melancolici, nefericiți
Atâtea călătorii amânate și deja...
Valize goale de o eternitate
Acea durere ce nu știi ce este
Doar ea nu te va abandona... niciodată
Oh, niciodată!
E un refugiu acel mod răutăcios de a fi
Prea multă grabă ca tu să crești
Nu se mai fac miracole
De data aceasta nu vor mai fi
Nu da dreptate acelor păpuși
Nu te atinge de acele pastile
Călugărița aceea are caracter frumos
Știe să mânuiască sufletele
Eu ți-aș da ochii mei
Ca să vezi ceea ce nu vezi
Energia, bucuria...
Pentru a te face să răzi
Să zici da, tot timpul da
Și să reușești să zbori
Unde vrei, unde știi
Fără acea greutate la inimă
Să-ți ascund norii...
Acea iarnă ce îți face rău
Să-ți vindec rănile și apoi
Cânte un dinte în plus pentru a mânca
Și apoi să te văd râzând
Și apoi să te văd iarăși alergând
Uită, sunt care uită
Distrați, o floare, o duminică
Și apoi... liniște. Și apoi... liniște.
Liniște!
În grădinile ce nu le știe nimeni
Se respiră inutilitatea
E respect și multă curețenie
E aproape nebunie!
Nu știi cât de frumos e să te îmbrățișez
Să fii aici să te apăr
Să te îmbrac și să te piaptăn, da!
Și să-ți șoptesc: nu te lăsa bătut!
În grădinile ce nu le știe nimeni
Câtă viață se scurge aici.
Doar maladii, mici anemii
Suntem nimic fără fantezie
Susține-i, ajută-i!
Te rog să nu-i lași să cadă!
Subțiri, fragili..
Nu-i vitregi de puțină iubire.
Stele ce acum tac,
Dar vor da un sens cerului
Oamenii nu strălucesc
Dacă nu sunt și ei stele
Mâini ce acum tremură
Doar pentru că vântul bate mai tare...
Nu-i lăsa, nu acum!
Să-i surprindă moartea!
Noi suntem incapabilii
Pentru că având, nu oferim
Uită, sunt care uită
Distrați, o floare, o duminică
Și apoi... liniște. Și apoi... liniște.
Liniște!
